Parohia Romano - Catolică Biserica Sfântul Anton - Râmnicu Vâlcea

Informații generale

Numele Râmnicu Vâlcea este amintit pentru prima dată în izvoarele istorice în jurul anului 1280, reprezentând o asezare importantă din punct de vedere comercial, loc de întâlnire al comerciantilor venetieni si bulgari. Acestia îsi schimbau produsele pe sare si lemne, luate din pădurile care înconjurau zona, si le transportau pe apă până în tările lor. Mai târziu, în zonă au venit sasi si secui din Transilvania care se ocupau cu industria si comertul. Acestia, fiind catolici si au construit o biserică si au chemat preoti din Transilvania care să i păstorească.
Odată cu trecerea majoritătii sasilor din Transilvania la religia lutherana, influentele s-au simtit si în Vâlcea: în 1574, a fost aici un predicator luteran care predica în biserica catolică datorită faptului că erau mai multi credinciosi catolici în zonă. În felul acesta catolicii au devenit lutherani.
În anul 1640, Episcopul Baksici a trecut prin Vâlcea în calitate de vizitator apostolic si a fost rugat de credinciosii catolici din zonă să le trimită un preot catolic. La scurt timp de la plecarea episcopului, au venit preoti franciscani din Bulgaria care treptat au reusit să i întoarcă la catolicism pe credinciosii trecuti la protestantism.
Între 1660-1679, se pomeneste de biserica din Râmnicu Vâlcea în diferite documente, amintindu se că era stricată si necesita unele reparatii, iar preotii franciscani reusiseră o renovare partială.
În 1688, a avut loc un masiv exod al credinciosilor catolici din Bulgaria care se refugiau din calea prigoanei turcesti. Acestia au fost primiti de Constantin Brâncoveanu, domnitorul din acea vreme, si majoritatea s-au stabilit în zona Râmnicu Vâlcea, Olănesti si alte localităti din împrejurimi. Viata religioasă a cunoscut o puternică dezvoltare si s-au întemeiat chiar si noi parohii.
În anul 1704, franciscanii au construit, alături de biserica de astăzi, o casă cu cinci camere, bucătărie, sufragerie si pivnită. Sumele necesare au fost adunate prin participarea credinciosilor si mai ales prin donatiile unui mare binefăcător al bisericii din acel timp, Petru Duralia.
Odată cu pacea de la Passarovitz (1718) , un mare număr de catolici bulgari s-a refugiat în Oltenia, mai ales în Râmnicu Vâlcea. Astfel, comunitatea a crescut iar, ajungând la peste 2000 de suflete. Era necesară o biserică nouă.
Piatra de temelie a acesteia a fost pusă în iulie 1723. Noua biserică avea 30 m. lungime, 10 m. lătime si trei ferestre. Era înaltă, frumoasă si luminoasă, având trei portale. La dreapta si la stânga presbiteriului avea o sacristie spatioasă. Biserica avea trei altare, două cripte si un gang boltit în care se desfăsurau procesiunile. Interiorul era pavat cu lespezi de piatră, corul avea o orgă deosebită, iar de la cor se urca pe o scară în formă de spirală, având 29 de trepte până la turnul înalt si masiv.
Biserica a fost sfintită în cinstea Sfântului Anton de Padova, în anul 1730, de către Episcopul de Nicopole, Nicolae Stanislavich, care îsi avea resedinta la Craiova. La numai opt ani, în 1738, biserica avea să fie distrusă de invazia turcă. Atunci au plecat în Banat multi dintre catolici.
Datorită timpurilor grele care au urmat, catolicii din Vâlcea nu au mai putut să si refacă biserica, astfel încât aceasta s a deteriorat încetul cu încetul. Slujbele se tineau într o cameră a mănăstirii.
După multe decenii, una dintre sacristii a fost transformată într o mică biserică: cea care există si astăzi. În anul 1884, a fost acoperită cu sindrilă, iar în anul 1925, cu tablă. Tot în 1884, a mai fost adăugat un clopot. Biserica are astăzi o lungime de 14, 5 m. , lătimea de 7, 25 m. si înăltimea de 8 m. A fost pardosită cu marmoră în anul 1988, iar în anul 1998, a fost refăcută zidăria si înăuntru si în afară.
În anii comunismului, regimul a obligat Arhiepiscopia să cedeze casele care înconjurau biserica, construind în jurul ei blocuri si actualul hotel "Lotus", care ascunde vederii biserica.
Lista preotilor care au păstorit această parohie începe doar cu anul 1872: pr. Joseph Mirandi (1872) ; pr. Salvator Mariarti (1873) ; pr. Anton Elekes si pr. Carol Woma (1875) ; pr. Joseph Raffric (1877) ; pr. Alois Maria Molinari (1880) ; pr Joseph Fischer (1883) ; pr. Ioan Knosalla si pr. Joseph Kidawiski (1885) ; pr. Andeas Kuczka (1886) ; pr. Joseph Bonov (1891) ; pr. A. Stube (1917) ; pr. Joseph Petre (1918) ; pr. Johannes Pasko (1925) ; pr. Anton Gal (1932) ; pr. Rafael Haag (1933) , ; pr. Oreste Tusinschi (1937) ; pr. Johan Tuchscher (1939) , ; pr. Andreas Horn (1941) ; pr. Leopold Hohenecher (1943) ; pr. Gaspar Bachmeier (1951) ; pr. Johannes Schinerweim (1956) ; pr. Barnabas Rujanski (1958) ; pr. Damian Ghiuzan (1974) ; pr. Anton Alecu (1991-2003) ; pr. Ioan Balint (2003-2014) ; pr. Petre Balint