BIBLIOTECA ORĂŞENEASCĂ TOPLIŢA

Informații generale

George Sbârcea s-a născut la Topliţa la data de 23 martie 1914. Tatăl său, Constantin Sbârcea, a fost ultimul medic personal al împăratului Imperiului Austro-Ungar, Carol al IV-lea. Bunica după tată a lui George Sbârcea era soră cu Patriarhul Biserica Ortodoxe Române. Miron Cristea, de asemenea fiu al Topliţei. A făcut şcoala primară în Topliţa apoi la Reghinul Săsesc din judeţul Mureş. După terminarea liceului s-a înscris la Conservatorul George Dima din Cluj, unde a studiat armonia şi contrapunctul, în paralel, era student şi la facultatea de Drept. A călătorit în Tibet, unde a stat doi ani, fiind ucenicul spiritual al lui Dalai Lama. S-a iniţiat în yoga, chiromanţie şi astrologie.
A fost compozitor, pianist, muzicolog, scriitor de renume.
Viaţa sa a reprezentat o adevărata lecţie de demnitate şi curaj, în faţa opresiunilor regimului comunist.
George Sbârcea a intrat în lumea bună a Bucureştiului interbelic odată cu lansarea melodiei „Ionel, lonelule". care este cantată şi în ziua de astăzi. Istoria acestei piese este una interesanta. George Sbârcea. ca angajat al Teatrului ..Alhambra". a fost ameninţat de directorii instituţiei că va fi concediat dacă nu compune o melodie de succes. Pentru a-i demonstra că nu glumesc, l-au încuiat într-o cameră, timp de câteva zile. hrănindu-l doar cu biscuiţi şi cafea. Rezultatul a fost că Sbârcea a lansat. în 1937, un cântec nemuritor.
O altă versiune, povestită chiar de Maestru în volumul „Muza veselă", prezintă acest şlagăr ca fiind compus în Maramureş, în Copalnic Mănăştur:
„In 1937, mi-am petrecut vacanţa într-un sat pierdut printre livezile şi pădurile de stejar de lângă Baia Marc. Era Copalnic Mănăştur. satul natal al artistei dramatice Marietta Anca de \ţ Naţionalul bucureştean. Fratele ei, Leontin Anca, mai târziu dirijor al Operei Române din Cluj. cu care organizam adevărate concursuri de înot într-un ia**imbrit de sălcii din marginea satului, mă persifla mereu din pricina alianţei mele - pe care nîci el, nici eu n-o bănuiam atăt de efemeră - cu muzica uşoară. - Cel puţin scrie şi tu o melodie pe care s-o fluiere şi copiii pe stradă!, mi-a spus într-o după-amiază cu zăduf. - Nu fleacuri care vin şi se duc fără urmă. - Bineeee!. i-am răspuns. Voi scrie chiar azi o melodifc, pe care o vor fluiera până şi copiii de pe stradă, cum doreşti. Şi să ştii, o vor fluiera nu numai la oraşe, ci chiar aici, în satul tău afurisit.

Anca aranjase într-un fel de hambar dărăpănat, lipit de zidul casei părinteşti, un aşa zis studio muzical - cum îl botezaserăm în glumă. Este adevărat însă că stampele, fjirţile, partiturile, colecţiile de reviste şi ziare, statuetele şi o pianina hodorogită dădeau oajopum iluzia că prea-capricioasa zână a muzicii se simte acasă într-însul. Lăsându-l pe colegul meu mai mare să zburde singur în apa verzuie a iazului, am luat-o înspre hambarul-studio....